Ep. 46 – Axl Rose: Celebritate, instabilitate și Guns 'n Roses (partea II)

Ascultă acum pe Spotify sau Apple Podcasts.

Rock Story este conceput ca un produs audio, așa că îți recomand să îl asculți. Experiența audio e la alt nivel față de un simplu text. Dacă totuși preferi să citești varianta text, iată mai jos scriptul episodului.

Aceasta este a doua parte a episodului dublu Axl Rose: celebritate, instabilitate și Guns N’ Roses. Dacă ai nimerit din întâmplare aici, îți recomand să asculți mai întâi prima parte. Ai să înțelegi mai bine, povestea are mai mult sens așa.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.

Lui Axl nu-i plăcea rezultatul înregistrării.

Nu suna convingător, părea că e ceva fals, tras de păr. Însă nu era vorba de o melodie, ci de niște gemete care trebuiau să sugereze un act sexual fierbinte. Axl avea nevoie de sunetele alea pentru piesa Rocket Queen, care urma să apară pe albumul de debut Guns N’ Roses .
Ceea ce avea însă pe bandă nu era deloc fierbinte, ci călduț în cel mai bun caz.

Axl adusese deja trei tipe în studio, se sacrificase pentru trupă și făcuse sex cu fiecare, dar nu ieșise ce trebuie. Ele își dăduseră toată silința, el își făcuse treaba, echipa de sunet de la studio apăsase butoanele corecte, dar rezultatul fusese de fiecare dată ieftin. Parcă era sunetul dintr-un film de-al lui Ron Jeremy.

Prea multe ”oh, da”, gâfâituri și gemete guturale. Prea multă atenție la ce se aude, nu la ce se întâmplă. Iar când e vorba de sex, trebuie să fii cu mintea la actul propriu-zis. Dar cum să-ți fie mintea acolo când ești pe podeaua unei cabine de înregistrare, în jurul tău sunt microfoane, iar de după un geam știi că se holbează la tine niște tehnicieni?

Rocket Queen era o piesă beton, iar Axl nu voia să o strice cu niște gâfâieli ieftine. Era nevoie de ceva pe bune, autentic.
Nu ar fi ajutat cu nimic să aducă în studio încă o prostituată. Avea nevoie de o tipă naturală, o bombă sexy care să facă sex cu el de plăcere, nu pentru bani. Genul de femeie cu libidou până la cer, care emană feromoni și stârnește bărbații. Genul care vine la o petrecere și nu se întreabă dacă s-o facă, se întreabă cu cine.

Adriana avea 19 ani, era stripperiță și de ceva vreme era iubita lui Steven Adler, baterist în Guns N’ Roses și aspirant la titlul de rockstar. Iubită e un fel de-a spune, pentru că Steven se dădea la altele de câte ori avea ocazia, iar de curând, Adriana îl prinsese în flagrant cu una din acele altele. Era ofticată pe chestia asta, iar atunci când într-o zi l-a căutat pe Steven la studio și nu l-a găsit, a simțit ochii lui Axl care se plimbau de sus până jos pe ea. I-a ascultat propunerea, care era însoțită și de o sticlă de Jack, și a acceptat. Răzbunarea e mai dulce atunci când ai o audiență live, nu-i așa?

Rezultatul se aude pe piesa Rocket Queen și sună într-adevăr autentic. Zvonurile despre înregistrarea aia făcută pe bune s-au răspândit repede prin oraș și au întărit reputația trupei: tipii ăștia nu sunt niște prefăcuți, sunt the real deal.

Toți cei din Guns foloseau droguri.

Mai mult sau mai puțin, drogurile de toate felurile erau prezente în viața lor. Uneori, își dădeau seama că depășesc limitele și că s-ar putea să nu mai fie în viață atunci când albumul lor de debut va fi lansat. Iar dacă heroina nu-i va băga în mormânt, o va face SIDA.
Umbla zvonul că Slash e îngrijorat de o viitoare epidemie de SIDA în comunitatea metal din LA. Dacă el, David Lee Roth sau Gene Simmons ar fi luat virusul HIV, ar fi fost moarte sigură pentru trupele lor și o condamnare pentru întreaga comunitate heavy metal din Los Angeles.

Basistul Duff McKagan se îneca zilnic în vodcă și se îndopa cu pastile. Nimic nu-i sătura apetitul. Steven Adler era fidel heroinei, care ușor-ușor l-a făcut să nu mai performeze la nivelul cerut de trupă. A mai rămas o vreme în Guns doar pentru că avea o personalitate simpatică și băieții îl iubeau ca pe un frate.

Și ceilalți își făceau de cap cu heroina. Axl a tras o vreme, dar s-a plictisit și s-a lăsat. Cu Slash era o poveste întreagă. În timpul înregistrărilor pentru albumul de debut, era atât de praf, încât la o ședință foto, a fost nevoie de un asistent care să stea pe vine în spatele lui, ca să-l țină în picioare suficient cât să se poată face pozele.

Slash a fost găsit într-o dimineață leșinat într-un șanț de pe Hollywood Boulevard, după o noapte plină de droguri. Avea deja în trecutul său o supradoză, așa că toată gașca s-a speriat. La vremea aceea nu exista social media, iar informațiile circulau din gură în gură, se amplificau și se alterau, așa că în scurt timp au început să circule zvonuri că Slash, chitaristul celei mai promițătoare trupe din LA, a murit după o supradoză.

Însă chestiile astea nu erau surprize pentru nimeni.

Guns și heroina mergeau mână în mână de multă vreme.

Și asta i se datora în parte celuilalt chitarist al trupei – Izzy Stradlin, un personaj aparte. În ziua de azi îl vedem în video-urile trupei, iar pe lângă Axl sau Slash pare un tip de umplutură, care joacă un rol secundar. Dar asta e doar o impreise. Pentru cei din anturajul trupei la vremea respectivă, și chiar pentru colegii lui, Izzy era cel mai cool tip pe care îl întâlniseră vreodată.

Astăzi, vorbim despre influenceri – niște persoane care își pot menține online o imagine stilată, idealizată, care e aspirațională pentru urmăritori. Autenticitatea lor e văzută ca un atribut important, ceea ce e hilar, pentru că de obicei, viața online a cuiva e de cele mai multe ori total diferită de viața sa reală. Influencerii social media sunt foarte atenți și selectivi cu părțile vieții lor pe care le prezintă publicului. Dacă știu să calibreze bine conținutul pe care îl arată, rezultatul este un număr masiv de urmăritori și prin urmare – influență.

Datorită naturii influencingului, e imposibil ca unui influencer să nu-i pese de părerile altora sau ale publicului. Ceea ce e din nou hilar, pentru că asta e însăși esența coolness-ului – să nu-ți pese. În vremea de dinaintea Internetului, dacă erai cool erai influent. Iar pe scena rock and roll de pe The Strip, nimeni nu era mai cool și prin urmare mai influent decât Izzy Stradlin.
Atitudinea lui se făcea simțită imediat în orice context și știai de la prima vedere că tipul e cineva, chiar pe vremea când nu era celebru. Te simțeai un pic intimidat de el, dar era o chestie de vibe, nu ceva fizic. Voiai să știi ce fumează tipul ăsta, ce-l face să fie așa cool deși n-are țoale de designer și poartă puține bijuterii. Izzy semăna un pic cu Keith Richards, de parcă ar fi fost făcut din același aluat, cu acea privire sictirită, ca și cum era acolo, dar în același timp la 1.000 de kilometri distanță.

Lui Izzy nu-i păsa de nimic în afară de chitara lui și evident, de trupă. Poate de aia băga heroină la greu, pentru că nu-i păsa. Nu-i păsa că știe lumea, că ar putea fi arestat pentru deținere de substanțe inerzise sau pentru că uneori mai făcea și pe dealerul pentru alții. Era prea cool ca să-i pese. Heroina devenise parte a identității lui și din cauză că era un influencer, mulți alți muzicieni de pe scena metal din acea vreme au început să ia heroină. Los Angelesul acelor ani însemna sex, droguri și rock and roll, plus coolness și atitudine gen ”mi se rupe”. Iar toate elementele astea combinate au dus la nașterea celui mai tare album de debut din rock: Appetite For Destruction.

Odată cu lansarea albumului Appetite For Destruction,

Guns N’ Roses au pornit pe drumul care îi ducea spre celebritate și spre renumele de cea mai tare trupă din lume. Cu turnee și concerte prin toată America și Europa, cu sprijinul radiourilor și al MTV-ului, al articolelor din Rolling Stone sau al celorlalte reviste de muzică, Guns a devenit până în 1989 una dintre cele mai iubite trupe din lumea rock.
Dar în ciuda celebrității în creștere, unele lucruri nu mergeau bine. Cei doi morți de la festivalul din Donington nu puteau fi uitați ușor. Erau doi fani, doi puștani care muriseră, iar presa îi învinovățea pe cei din trupă. ”Doi oameni își pierd viața la Donington”, strigau titlurile, iar lui Axl nu-i venea ușor să înghită și să tacă. I se părea că orice ar fi făcut, presa era pornită împotriva lui.

Pe măsură ce el și trupa deveneau mai celebri, presa azvârlea cu și mai mult rahat în ei. A încercat să stea retras, să bage capul la cutie, însă MTV-ul pusese video-urile trupei pe heavy rotation. Popularitatea lor atinsese cote incredibile, iar casa de discuri punea presiune pe ei să scoată un nou album, care să capitalizeze succesul obținut. Doar că programul încărcat de turnee le lăsa membrilor Guns foarte puțin timp să se liniștească și să compună ceva. Nu mai vorbim de dependențele lui Izzy, Slash și Steven, care nu făceau decât să amplifice disfuncționalitatea trupei.

Așa că s-a decis lansarea unui EP (extended play), intitulat GnR Lies, care să acopere cererea pieței. Conceptul a fost acela de tabloid, cu o copertă care făcea mișto de presa de scandal și de fascinația ei crescândă față de trupă. Iar piesele erau o combinație de coveruri (cum ar fi Mama Kin a lui Aerosmith) și piese nelansate, pe care trupa le mai cântase prin concerte (de exemplu, Patience).

Totuși, piesa pe care presa a pus ochii și care a devenit cea mai controversată, a fost One In A Million. O piesă ale cărei versuri compuse de Axl au adus trupei acuzații de rasism, homofobie și misoginism. Radiourile au refuzat să o pună în playlisturi, unele magazine au respins discurile și CD-urile cu albumul, iar presa a tocat mărunt subiectul.

Celebrități, politicieni sau oameni din industria muzicală l-au acuzat pe Axl în mod public. Degeaba a spus Axl că toată treaba avea în spate o întâmplare adevărată, care se petrecuse într-o stație de autobuz din Hollywood. Realitatea era că Axl devenise ținta mass mediei, care reacționa la versurile sale ofensatoare. Nu mai era ca în Lafayette, unde Axl, un puștan de 16 ani, putea să spună orice, să se ia în gură cu oricine și să scape fără prea mari consecințe. Acum era o celebritate și fiecare cuvânt care îi ieșea pe gură era analizat și judecat.

Însă, într-un fel, toate astea contau puțin în tabloul general, pentru că albumul devenise un succes imens.

În ciuda scandalului, sau poate chiar datorită lui,

Mick Jagger a anunțat că vrea ca Guns să cânte în deschiderea concertelor Rolling Stones de la LA Coliseum din octombrie 1989.

Era o chestie extraordinară să cânți în deschidere pentru Stones, chiar și pentru o trupă cu succesul pe care îl avea Guns. Cu toate astea, lui Alan Niven, managerul trupei, nu i-a plăcut oferta de 200.000 de dolari pentru seria de 4 spectacole, așa că a refuzat. Stones au revenit cu o ofertă de 500.000 de dolari, dar Niven a rămas pe poziție. Până la urmă, Guns nu era orice trupă. Lansaseră Appetite for Destruction, unul din cele mai de succes albume ale ultimilor ani și aveau deja un public masiv. Negocierea s-a încheiat până la urmă cu 1 milion de dolari pentru cele 4 spectacole.

Pentru Niven, acum venea însă partea cea mai dificilă: trebuia să-i aducă pe Guns N' Roses în formă. Trupa nu mai făcuse turnee de mai bine de opt luni, iar dependența de droguri, în special consumul de heroină, deteriorase abilitățile unora dintre membri. Niven mai știa și că Axl e o bombă periculoasă cu fitil foarte scurt…

După probele de sunet de la Coliseum

și după ce i-a mai povestit odată lui Mick întâmplarea cu David Bowie, Axl a șters-o acasă la prietena lui, Erin Everly, în Beverly Hills. Oricum, până la ora spectacolului nu prea avea ce să mai facă pe acolo. N-avea cu cine să stea de vorbă. În afară de el și de Duff, restul erau amorțiți de heroină, iar Duff oricum era prea beat ca să poți vorbi ceva cu el. Cu o seară înainte, Axl îi spusese lui Izzy că părăsește trupa, că îi ajunsese, că atmosfera dintre ei devenise prea întunecată și distructivă. Iar în seara asta nimic nu promitea să fie diferit. Așa că Axl s-a cărat.

Coliseumul se umplea încet-încet cu public. Guns N’ Roses așteptau în backstage, ocupându-se cu droguri, cu sticle de Jack și ascultând Prince. Cu fiecare minut care trecea, managementul era tot mai îngrijorat. Unde naiba era Axl? Urmau să intre pe scenă la 8, iar acum trecuse deja de 5. Axl mai demonstrase și în trecut capacitatea de a dispărea înainte de un concert, iar întârzierile sale la spectacole deveniseră deja ceva obișnuit, dar acum era altceva. Erau acasă, în LA. Și mai mult decât atât, erau în deschidere la Rolling Stones. Dacă Axl nu venea la concert, ar fi însemnat lipsă de respect față de Stones și față de colegii lui. Și ar fi putut duce la o fractură iremediabilă în trupă.

Dar toate astea nu însemnau nimic pentru Axl, care în mintea lui, vedea deja trupa destrămându-se. N-avea de gând să se ducă la Coliseum să cânte. Dă-l naibii pe Slash. Dă-i naibii și pe Duff, pe Izzy și pe Steven. Și mai dă-l în mă-sa și pe Mick Jagger și poveștile lui de căcat despre David Bowie. Axl era sătul.

Ora 5 a devenit 5 și jumătate. Cei din managementul Guns N’ Roses începuseră deja să discute despre un plan – cum să-l găsească pe Axl și cum să-l aducă la concert. Prin ceața drogurilor, Izzy a găsit un moment de luciditate și și-a dat seama că nu vrea să-i dezamăgească pe Keith și pe Ronnie. Erau idolii săi și nu voia să arate ca un idiot în ochii lor.
”E la Erin!”, a strigat el către cei prezenți. Managerul a găsit repede numărul de telefon de la apartamentul ei și a sunat. Telefonul a sunat, și a sunat, dar degeaba. A format numărul din nou – nimic, niciun răspuns.

5 și jumătate s-a făcut 6. Au încercat din nou la Erin și din nou degeaba. 6 s-a făcut 6 și jumătate și au sunat iarăși. Ora 7. Încă o oră până la spectacol. Încă un apel. Și deodată se aude o voce. ”Nu vine nicăieri! S-a săturat! Ați înțeles?” Pe fundal se auzea vocea lui Axl, care striga că își dă demisia. Managerul a început să-i explice lui Erin că e ok, că înțelege și că o să vorbească cu Slash să se lase, să meargă la dezintoxicare. ”Spune-i lui Axl că o să rezolvăm și cu dependența lui Izzy, o să fie totul bine. Spune-i că trimit acum o mașină să-l ia…”

Dar Erin a închis. Managerul n-a mai stat pe gânduri. Știa pe cineva în LAPD, așa că a sunat și i-a cerut o favoare. Doi polițiști în uniformă care să meargă la o adresă din Beverly Hills și să-i aducă pe cei doi ocupanți ai apartamentului în backstageul Coliseumului în următoarele 60 de minute. Dacă e nevoie, chiar cu cătușe.

Bubuielile din ușă au speriat-o pe Erin. Când a văzut polițiștii, Axl a înțeles că e groasă. Și-a luat geaca de piele și împreună cu Erin s-a urcat de bunăvoie în mașina poliției. Cu girofarul și sirenele pornite, au trecut ca prin brânză prin traficul de seară din LA, până la Coliseum. Au trecut ușor prin mulțimea adunată în jurul arenei și au intrat prin spate cu doar câteva minute înainte de ora 8. Axl și-a îmbrăcat geaca și a zbughit-o spre scenă, unde colegii de trupă începuseră deja intro-ul.
Câteva minute mai târziu, după prima piesă din concert, a dat drumul unei bombe.

Guns erau la ei acasă, în LA.

Publicul era extaziat și i-a primit ca pe niște eroi. Arena plină vuia de aplauzele celor 80.000 de spectatori.
Se încheiase prima piesă, iar Axl a luat stativul într-o mână și microfonul în cealaltă și s-a dus pe limba care ieșea din scenă și intra în public. Acolo, a început să vorbească în fața audienței:

”Urăsc să fac chestia asta aici, pe scenă, dar am încercat toate celelalte metode. Dacă anumiți membri ai Gn‘R nu își rezolvă problemele personale, astea vor fi ultimele concerte Guns N’ Roses pe care le veți mai vedea vreodată”.

Deodată, rufele murdare ale trupei erau scoase în văzul lumii. 80.000 de oameni, incluzându-i pe cei 5 de la Rolling Stones, aflau astfel că în Paradise City există niște probleme.
Dar Axl nu încheiase:

”Pentru că m-am săturat să văd cum prea mulți oameni din această organizație dansează cu nenorocitul de Mr. Brownstone.”

Mulțimea amuțise. Simțeau că e ceva nasol, deși cei mai mulți nu aveau idee la ce se referea Axl. Era însă vorba de consumul de heroină, iar membrii trupei știau asta. Slash și Izzy în special se simțeau cu musca pe căciulă. Și Duff McKagan se simțea la fel, pentru că la vremea respectivă începuse să suplimenteze consumul de alcool cu cel de cocaină.

Toți au luat foarte personal anunțul și s-au simțit oarecum trădați. N-aveau o problemă că Axl îi condamna pentru dependența lor, dar nu așa, în public. Noi, românii, am zice ”Să fie trădare, dar s-o știm și noi!” Ar fi preferat ca Axl să discute cu ei în particular, față în față.

Au dus până la capăt concertul, precum și următoarele două. Ar fi trebuit să aibă o întâlnire, să stea la o discuție după acel episod de pe scenă. N-au făcut-o. Iar vremurile în care erau o trupă – ei împotriva tuturor – se încheiaseră. Fisura din ceea ce fusese până atunci o stâncă solidă apăruse. Iar timpul nu avea să o închidă, ci dimpotrivă.

În memoriile sale, Duff McKagan avea să spună: ”În acea noapte s-au tras clopotele, marcând oficial sfârșitul unei epoci din existența Gn‘R”.
Cu toate astea, Axl s-a simțit triumfător după acel moment de pe scenă. Simțise nevoia să se descarce și o făcuse în singurul mod pe care îl știa: intempestiv, la nervi. Nu mai putuse face față presiunii de a conduce o trupă de junkies, de a păstra relația cu Erin, de a face față presiunilor casei de discuri, și de a lupta cu presa care de ceva vreme devenise un ghimpe în coastele sale…

Spre deosebire de Slash, Izzy a înțeles mesajul despre dansul cu Mr. Brownstone.

A contat și avertismentul lui Axl, dar a fost importantă și întâlnirea față în față cu idolul său, Keith Richards, care reușise să fenteze moartea timp de peste 46 de ani. Care erau șansele ca încă un chitarist dintr-o trupă celebră să scape din ghearele heroinei și să ajungă la vârsta aia? Izzy nu știa răspunsul, dar știa că șansele lui sunt extrem de mici.

Așa că a renunțat la dansul cu orice drog, chiar dacă asta a însemnat să se izoleze de tentații și implicit, de colegii de trupă. În turneu, prefera să meargă împreună cu prietena lui într-un un microbuz separat, în loc să se alăture trupei, care călătorea cu o liotă de groupies și o ținea într-o petrecere permanentă. Steven Adler nu se putuse smulge din dependența de heroină, așa că i se dăduseră papucii fără prea multe discuții.

Duff McKagan suferea după divorțul de soția lui și se scufunda tot mai mult în abisul alcoolului, iar noul baterist, Matt Sorum, și noul clăpar, Dizzy Reed, încercau să se integreze într-o trupă disfuncțională. O trupă care se afla sub o presiune imensă de a livra încă un album, care să depășească succesul fenomenal al celui de debut.
Sesiunile de înregistrări se desfășurau sub tensiune. Colegii lui Axl încercau să vină la studio la alte ore decât el, ca să nu aibă de-a face cu toanele sale violente și cu pretențiile de a schimba ce făcuseră până atunci. Înregistrările evoluau cu pași mici, în contrast cu cele de la Appetite For Destruction, unde totul se întâmplase ca o explozie pentru că atunci, fuseseră cinci tipi care trăiau aceeași viață, se luptau cu aceleași probleme și încercau să obțină un rezultat comun. Atmosfera aia constructivă dintre ei se evaporase de mult.

Acum, Axl încerca să transforme noul album într-o declarație creativă, în timp ce restul încercau să se descurce cu propriile dependențe, cu presiunea celebrității, cu disfuncționalitatea trupei și cu instabilitatea din ce în ce mai mare a liderului trupei.
Albumul (sau albumele) Use You Illusion I și II au marcat începutul unei noi ere. Chiar dacă la realizarea lor au participat toți din trupă, ele erau rezultatul unui one man show. În timp ce personalitatea lui Axl tindea să umbrească trupa ca un întreg, țesătura care îi ținuse împreună până atunci devenea tot mai străvezie și începea să se destrame.

Viața membrilor Guns N’ Roses era din ce în ce mai tensionată,

însă pe 2 iulie 1991, în culisele amfiteatrului Rivenport din Saint Louis, atmosfera era calmă. În timp ce Izzy stătea răsturnat pe o canapea și încerca diverse acorduri pe chitară, Slash butona un radio FM și mai trăgea din când în când câte o dușcă dintr-o sticlă de Jack. Duff își amesteca al 100-lea pahar de vodcă cu suc de merișoare, iar Matt încerca să țină un ritm pe acordurile lui Izzy. Axl era tăcut, își sorbea șampania și trăgea cu urechea la ce cântă pe scenă trupa de deschidere.

Ăstea erau singurele momente în care se suportau unii pe ceilalți. Îi ținea legați așteptarea momentelor senzaționale pe care le trăiau împreună pe scenă. Niște momente de extaz, de putere și de exaltare pe care foarte puțini oameni au privilegiul să le simtă. Momentele de adorație a câtorva zeci de mii de fani care ori vor să fie ca tine, ori vor să facă sex cu tine. Genul de senzații atât de rare și de puternice, încât pot învinge până și cele mai mari neînțelegeri.

Axl se gândea la piesa One In A Million, pe care nu o mai cântaseră live de ceva vreme. Pentru câteva clipe, s-a gândit să o strecoare în setlistul din seara aceea, dar apoi a înăbușit ideea. N-avea nevoie de dureri de cap. Chiar dacă era o piesă bună, era foarte controversată.
Și oricum, era momentul să urce pe scenă. Au ieșit în lumina reflectoarelor în fața unui public energizat, dornic de acțiune. Din fericire, Guns aveau o listă de piese aranjate într-o succesiune care garanta că ridică orice audiență în picioare.

Concertul fusese într-un crescendo până după jumătatea lui, unde au rupt cu Welcome To The Jungle, apoi au liniștit publicul cu Civil War. După aceea, Matt a făcut un solo de tobe, în timp ce Axl s-a dus în culise și și-a pus o mască cu oxigen care i-a dat un pic de suflu proaspăt. A urmat un solo de chitară al lui Slash, tema din filmul Nașul, după care au explodat cu Rocket Queen, piesa de închidere.

Cei 20.000 de oameni din sala Riverport au recunoscut piesa de închidere de la primele acorduri. Știau că sunt ultimele momente în care pot rămâne în transa pe care ți-o dă spectacolul: departe de lumea reală, de jobul de căcat, de părinții severi sau de problemele de la școală. Toți au ridicat pumnii în aer și s-au bucurat de momentele în care erau aproape de idolii lor.
De pe scenă, cu reflectoarele în ochi, Axl nu vedea mare lucru, doar o mare de oameni care se unduia și care îi amintea de Donington. Se întreba dacă aici, oamenii de ordine fac o treabă mai bună.

Acolo, în fața scenei, nu părea să fie mare ordine. I se părea că agenții de pază sunt mai atenți la ce se întâmplă pe scenă decât în sală. Papagalii naibii…
A simțit un ghem de nervi care urcă din stomac și bolborosește spre gât. Respirația i s-a întețit. Privirea i-a picat pe un tip din primele rânduri, care tot făcea poze. Oare era un jurnalist sau un simplu spectator? Nu, n-avea cum să fie jurnalist. Cei din presă aveau voie să facă poze doar la începutul concertului, când artiștii de pe scenă arată bine și nu sunt transpirați și obosiți.
Ce mă-sa caută idiotul ăla acolo cu căcatul lui de aparat foto? Axl a început să fiarbă. Dă-le celor din presă un deget și îți iau toată mâna. Intră ca niște păduchi pe oriunde, fac ce au ei chef și împrăștie toate mizeriile de zvonuri care le trec prin minte. Sunt ca polițiștii din Lafayette – profită de funcția lor ca să ți se urce în spinare și să te pună la pământ. Să te umilească, să te facă de căcat. Așa cum făcea și taică-su.

Pe măsură ce trupa lui devenea din ce în ce mai cunoscută și urca pe culmile succesului, Axl Rose continua terapia începută cu câțiva ani în urmă. Și reușise prin psihanaliză să dezgroape ceea ce unii psihologi numesc ”amintiri recuperate”. Adică extrase din subconștientul unde fuseseră ascunse. De cele mai multe ori, ele sunt legate de evenimente și întâmplări traumatice, pe care mintea le blochează. Alte ori, sunt amintiri din perioada copilăriei fragede, despre care mintea conștientă nici nu știe că există acolo. În cazul lui Axl, era o combinație între cele două feluri de amintiri.

Susținea că prin terapie aflase că tatăl său, adevăratul său tată, cel al cărui nume nu era niciodată menționat acasă, abuzase de el pe vremea când avea doi ani. A făcut publică informația, încercând să-și clarifice trăirile și emoțiile. Cu ajutorul psihanalizei, Axl simțea că face progrese, dar nu știa către ce. Un amestec de durere, rușine și furie clocotea în el mai intens decât oricând.
Iar în seara aia, pe scena din Saint Louis, ca de fapt în fiecare seară, simțea că e gata să explodeze. În timp ce cânta refrenul din Rocket Queen, Axl trăgea cu ochiul la individul cu aparatul foto. Însă era mai nasol decât crezuse. Tipul nu făcea poze, ci filma.

Era prea mult pentru Axl, care s-a oprit din cântat și a strigat în microfon către agenții de ordine: ”Hei! Luați-i aparatul! Luați-l!”. Îl arăta cu degetul pe tip și se mira că nimeni nu mișcă un deget. Privindu-l mai atent, a văzut că nu e jurnalist, ci un biker. Oamenii de ordine se uitau la el ca niște idioți, de parcă nu înțelegeau niște cuvinte simple. Iar el era acolo sus, pe scenă, și nu putea face nimic. Cei din trupă nu înțeleseseră nici ei ce se întâmplă, așa că mergeau înainte cu piesa, deși vocalistul lor se oprise din cântat.

”Futu-i!”, și-a spus Axl în sinea lui. Și pentru că nimeni nu-l ajuta, a intrat singur în acțiune. ”O să i-l iau eu!”, a strigat, apoi a trântit microfonul pe scenă și s-a aruncat în mulțime ca într-o piscină. Trupa își continua cântarea, improvizând o variantă instrumentală a piesei, în timp ce Axl, parcă turbat, împărțea pumni și picioare în stânga și în dreapta, croindu-și drum spre omul cu camera.

Da, tipul era un biker dintr-o gașcă locală, iar în jurul lui erau tot bikeri. Oamenii de ordine îi recunoscuseră, așa că au preferat să sară și să-l oprească pe Axl decât să înceapă o bătaie cu motocicliștii. Când a devenit clar că nimeni nu e de partea lui Axl, câțiva roadies s-au repezit și l-au tras înapoi spre scenă, nu însă înainte ca Axl să pocească niște mutre cu pumnii. Odată ajuns pe scenă, Axl a luat microfonul și în drum spre culise, a strigat: ”Din cauza securității de căcat, mă car acasă!”
A trântit microfonul și a dispărut. Slash s-a aplecat spre microfonul lui și a adăugat ”Ok, o ștergem de aici”.

Și cu asta, basta. Showul se încheiase. Publicul amuțise. Era confuz. Nimeni nu înțelegea ce s-a întâmplat. Tehnicienii au început repede să demonteze sculele, ceea ce semnaliza clar că petrecerea s-a terminat și că Guns N’ Roses nu mai revin să cânte. Din mulțime s-a ridicat un cor imens de huiduieli, iar pe scenă a început să plouă cu cutii de bere.
Cei din echipa de roadies încercau să-și facă treaba sub tirul de cutii de bere și obiecte aruncate spre scenă, așa că erau cam ofticați și au făcut câteva semne obscene spre public, ceea ce a enervat și mai tare mulțimea, care a început să rupă scaunele de plastic ale arenei și să arunce cu ele spre scenă. A apărut poliția cu bastoanele de cauciuc, iar lumea a început să strige ”Fuck you, pigs”.

Polițiștii au derulat un furtun de incendiu cu care sperau să țină mulțimea la respect, însă presiunea apei era scăzută, așa că unii spectatori s-au înghesuit spre jetul de apă, ca să se răcorească. Sute de oameni urcaseră pe scenă și distrugeau sau furau echipamente, alții se băteau cu polițiștii sau între ei. Busculada era scăpată de sub control.
Riverport era pe cale să se transforme într-un dezastru mai mare decât Donington, până când poliția a dat cu gaze lacrimogene și a reușit să disperseze mulțimea.
Furia lui Axl declanșase o bătaie generalizată care ar fi putut fi o baie de sânge. 65 de oameni au fost grav răniți, dintre care 25 de polițiști. Zeci de spectatori au fost arestați, iar pagubele au fost de sute de mii de dolari. Axl a fost dat în judecată și obligat să plătească o amendă de 50.000 de dolari.

A meritat, spunea el. Trupa a primit însă interdicție în Saint Louis, unde n-a mai cântat timp de 26 de ani. Au revenit acolo abia în 2017, în turneul Not In This Lifetime.

Viața lui Axl a fost plină de probleme, tensiuni, scandaluri, ranchiune, arestări și așa mai departe.

Rockstarurile sunt persoane complicate – poate că asta le face staruri. De multe ori, tumultul interior duce la creații excepționale. Așa cum la fel de bine poate duce și la dependențe sau la moarte. Axl, Slash sau Duff sunt printre cei care au dansat cu Mr. Brownstone sau cu sticla de Jack pe marginea abisului, dar cumva, au reușit să rămână în picioare. Alții n-au avut norocul lor.
Timpul a mai netezit asperitățile caracterului lui Axl, iar celorlalți din trupă le-a dat putere să treacă peste dependențe și peste neînțelegerile dintre ei. Nu mai au apetit pentru distrugere, dar încă știu să-și folosească iluziile proprii și pe cele ale publicului lor.

Pe muzica lor am iubit, am dansat și am cântat. Pentru mine – și probabil pentru mulți alții, piesele Guns N’ Roses fac parte din soundtrackul adolescenței sau tinereții.
I-am văzut și i-am ascultat în 2023 la București. Prea târziu, ar spune unii. Nici vorbă. Niciodată nu e prea târziu. Au fost excepționali pe scenă. Și chiar dacă n-ar fi fost, în mintea mea rămân aceiași rebeli pe care i-am descoperit în adolescență.

Guns N’ Roses sunt nemuritorii care cu doar 3 albume (dintre care unul dublu) au scris o pagină din manualul de istorie al rockului.

Sunt Geo Iordache, iar acesta este Rock Story.
Dacă îți place podcastul, te rog să dai un comment sau un rating acolo unde asculți, și spune și prietenilor. Rock Story este și pe Facebook, unde ai linkuri către toate episoadele și postări despre alte povești din rock. Dacă îți este mai ușor să citești decât să asculți, găsești scriptul episoadelor pe rockstory.ro

spotify.com